luptatori / miscarea de rezistenta / muntii fagaras / partizani / rezistenta / sumanele negre

Partizanii din munţii Fagaras: primul front anticomunist

Luptatorii din Muntii Fagaras

Între 1945 şi 1959, în munţii României se ascundeau aproape 1.200 de grupuri de luptători. Aceştia visau la răsturnarea orânduirii sovietice şi la revenirea trupelor anglo-americane.

Cu mult înaintea perioadei de disidenţă de la sfârşitul anilor 1970 şi ultimul deceniu al comunismului, regimul sovietic instaurat oficial în martie 1945 a avut de luptat cu un duşman poate mai puţin vizibil, însă cel puţin la fel de dedicat stopării totalitarismului impus. Imediat după 23 august 1944, o parte dintre cei care prevedeau dezastrul ce avea să urmeze s-au refugiat în ascunzişuri din munţi, complotând la adresa comuniştilor, visând la dispariţia acestora şi la revenirea în România a trupelor izbăvitoare anglo-saxone. 
Istoricii i-au numit „partizani” şi au reunit acţiunile lor sub numele generic de „Mişcarea de Rezistenţă”. Printre oamenii simpli însă, luptătorii din munţi au rămas cunoscuţi sub numele pe care-l iubeau cel mai mult: „haiduci”. În decursul celor 15 ani ce-au urmat venirii sovieticilor, aceştia s-au luptat cu regimul, cu trădătorii şi condiţiile vitrege. Apoi, cu temniţele grele şi cu umilinţa publică. O parte dintre ei mai trăiesc şi astăzi. De sub prelata amintirilor de atunci, aceştia reconstruiesc imaginea „Mişcării de Rezistenţă”. 
De la idealismul începutului la greutăţile vieţii petrecute în ascunzişuri, neajunsurile, frica şi teroarea finalului. Toate aceste elemente compun o imagine prea rar amintită astăzi, sau chiar uitată sau ignorată cu desăvârşire din manualele de istorie a României. Imaginea primilor inamici publici ai unui sistem ce avea să arunce România în următoarele decade în teroare, frică şi întuneric.

„Partizanii îşi spuneau haiduci. Erau idealişti”

Din punct de vedere istoric, primele mişcări de rezistenţă anticomunistă au apărut imediat după 23 august 1944. Potrivit istoricului Florin Georgescu, de la Muzeul de Istorie a României, primele grupuri formate, şi cele care, de altfel, aveau să devină şi cele mai celebre, au luat fiinţă dintr-un idealism total al membrilor. „Teoretic, în programul lor apăreau obiective precum discreditarea acţiunilor Guvernului Groza, intervenţia armată, pregătirea acţiunilor partizanilor în vederea căderii regimului socialist şi răspândirea de manifeste. 
În fapt, cea mai mare parte a acţiunilor lor s-a rezumat la ultima componentă”, explică Florin Georgescu. Între anii 1944 şi 1962 au existat 19 centre de rezistenţă, răspândite în mai toate zonele ţării. Perioada delimitată însă, în sens clasic, ca fiind cea a rezistenţei anticomuniste s-a întins în perioada 1945 – 1959, când au acţionat cel puţin 1.196 de grupuri, unele compuse chiar şi din 120 de luptători.

Prioritatea zero: manifestele

Cele mai cunoscute grupări sunt considerate a fi „Haiducii lui Avram Iancu”, „Graiul Sângelui”, „Sumanele Negre” şi „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”. 

Sigla gruparii Sumanele Negre

Unul dintre punctele nevralgice ale organizării anticomuniste a fost lipsa de unitate. Deşi, respectând acest principiu, grupurile separate au fost mai greu de distrus, lipsa unui plan comun de acţiuni avea să ducă şi la sfârşitul mişcărilor. Taberele luptătorilor anticomunişti erau în general localizate în zone muntoase, retrase, pentru a face tot mai dificilă identificarea şi prinderea partizanilor. 
Aceştia îşi procurau hrana cu ajutorul sătenilor, cei care cunoşteau până în cel mai mic detaliu activitatea „haiducilor”. De altfel, deşi în majoritatea cazurilor, oamenii din zonă susţineau necondiţionat acţiunile partizanilor, au fost şi situaţii în care câte o grupare a fost localizată şi atacată de forţele de ordine ale vremii, chiar după „un pont” al unui sătean.

„Acţiunile grupărilor aveau loc la intervale destul de mari de timp. Existau situaţii în care aceştia îşi procurau arme prin atacarea vreunei fabrici de armament sau unui convoi de soldaţi aflaţi în tranzit, În general însă, partizanii erau mai preocupaţi cu redactarea, tipărirea şi împărţirea unor manifeste cu nume precum „Cuvânt înainte”, „Naţiunea şi Statul” sau „Naţionalismul”, povesteşte istoricul Florin Georgescu. Deşi este delimitată istoric ca având loc până în 1958, şi chiar şi mai târziu, perioada de glorie a mişcării de rezistenţă a avut loc în primii ani după momentul 23 august 1944.

„Pe măsură ce comuniştii se integrau tot mai bine, puneau încet-încet mâna pe instituţiile statului, mişcările de partizani se dizolvau. Speranţa mai renăştea ocazional, cum a fost la moartea lui Stalin, sau la revoltele anticomuniste din Polonia şi Ungaria, din 1953 şi 1956, dar efectul mişcării de rezistenţa era deja, la acest moment, unul destul de şubrezit.

Una dintre cauzele cele mai importante ce au dus la desfiinţarea mişcării de rezistenţă a fost pusă la punct chiar de către Teohari Georgescu, instalat în funcţia de ministru de Interne la 6 martie 1945. Sub atenta îndrumare a unor spioni ruşi, acesta a pus la punct un sistem de infiltrare a unor informatori în interiorul grupărilor de partizani. Mişcarea a fost posibilă şi datorită slabei organizări administrative a partizanilor, cei care introduceau noii membri printr-o simplă recomandare a unor cunoscuţi sau simpatizanţi. 
Potrivit lui Florin Georgescu, la nivelul anului 1948, autorităţile comuniste cunoşteau cu precizie unde se află partizanii, care sunt dotările acestora, numărul de membri, activităţi, dar şi gradul de pericol pe care-l reprezenta fiecare grupare.

„M-au anchetat aşa, împuşcat” 
Cândva a fost un munte de bărbat care cunoştea ca-n palmă toate cărările ascunse ale Făgăraşului. Acum nu mai e decât o umbră ce recunoaşte, pe pipăite, simplul drum dintre pat şi canapeaua din bucătărie. Condamnat de către comunişti la zece ani de închisoare, bătut, interogat, vlăguit de munca silnică, se mişcă greu prin casă întrebându-se care-i mai e rostul. Acesta este Ion Ilioiu, ultimul partizan în viaţă din zona Făgăraşului, care a luptat activ cu arma în mână.

Racolarea: „Eram mai bun”

Avea 18 ani când a intrat în vârtejul unor evenimente ce aveau să-i marcheze definitiv viaţa. În 1948 terminase şcoala primară în sat (Sâmbăta de Jos) şi ajunsese în anul I la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. În vremea aceea, nimeni din familia sa nu făcea politică. Avusese o rudă, profesorul Pătraşcu, care fusese ministru legionar, dar nu acesta îi influenţase viitoarea hotărâre de-a intra în rândul partizanilor. În general, opinia oamenilor simpli l-a determinat să facă acest pas, iar un fost coleg de liceu, Gojaru (devenit preot peste ani în comuna Ucea), l-a racolat. 
„Toţi oamenii erau atunci împotriva Guvernului. Le era frică să nu vină comuniştii să le ia pământurile şi să-i lase săraci. Grupul care se formase m-a ales pe mine, că eu eram mai bun decât alţii”, povesteşte Ilioiu.

Fuga în munţi

La puţin timp după ce a fost racolat s-a auzit că o maşină a Securităţii a venit în oraş şi că s-au făcut câteva arestări. S-au ascuns la nişte rude din Sâmbăta de Sus. „Am luat ceva brânză de la ciobani, ne mai dădeau şi oamenii, dar după aceea lucrurile s-au tot înăsprit. 
Atunci ne-am hotărât să ne ducem să stam în pădure, că n-or să vină după noi. Câţiva ajunseseră în munţi şi erau comandaţi de Ioan Gavrilă. În anii cât am stat în pădure ne-am întâlnit de mai multe ori cu ei şi pe unii dintre colegi i-au prins şi i-au împuşcat. Sora unui băiat era economistă, căsătorită, a născut chiar în puşcărie, iar când i-au dat drumul a paralizat şi a murit”.

Dulce ca mierea e glonţul patriei

Şase ani a stat ascuns în munţi împreună cu alţi 20 de camarazi. Mergeau pe la stânele ciobăneşti după brânză şi lapte sau coborau cu precauţie şi teamă în satele unde ştiau că-i mai ajută oamenii. În rest, se hrăneau cu ce le dădea pădurea. Adunau fructe, culegeau ciuperci sau vânau. Treptat însă se strângea cercul. 
Într-un schimb de focuri, în pădurea de la Avrig, Ilioiu a fost împuşcat în piept. Confundându-l cu comandantul Gavrilă (acesta îi lăsase lui binoclul) intenţionat a fost numai rănit, căci securiştii aveau ordin să-l prindă viu pe acesta. L-au lovit cu cizmele, chiar împuşcat fiind, şi l-au dus la sediul lor din Făgăraş. „M-au anchetat aşa, împuşcat, nu m-au lăsat să mă vindec, decât mă pansau. Când într-un târziu m-au operat, m-au lăsat mult timp deschis ca să arate la toţi că sunt bandit…”.

Eliberarea: drumul pe jos

A fost eliberat în 1964, odată cu majoritatea deţinuţilor politic. Soţia sa, doamna Iosefina, povestea că, atunci când i-au dat drumul, de bucuria eliberării, a mers pe jos tot drumul din Voila până în Sâmbăta de Jos. Mamă-sa păştea nişte purcei la capul satului. Nu l-a recunoscut, dar nici el n-a recunoscut-o. 
A muncit câţiva ani la cooperativa agricolă din sat, la scos cartofi şi la secerat. Ultimii 15 ani, până când a început să orbească, i-a petrecut ca muncitor la Întreprinderea de Mecanică Fină „Economica” din Făgăraş. A fost pensionat pe caz de boală. Astăzi, bătrânul vorbeşte rar. Are în schimb buzele strânse şi fruntea încruntată, chinuită mereu de fantoma halucinantă a aducerilor aminte.
sursa :historia.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s