brasov / Vlaicu I / Vlaicu II / Vlaicu III / zborul peste carpati

Cum a murit Aurel Vlaicu (dr. Valeriu Avram)-dupa 99 ani

Aeroplanul A Vlaicu

Aurel Vlaicu a fost unul dintre pionierii aviaţiei mondiale. A realizat un planor, trei avioane şi a proiectat un dirijabil, pe care nu l-a putut concretiza din lipsă de fonduri. El a introdus câteva inovaţii în construirea avioanelor: aripa cu profil variabil, inelul din jurul motorului, trenul de aterizare triciclu.

A avut parte de un sfârşit tragic, în jurul căruia a plutit o aură de mister, sporită de speculaţiile legate de un posibil sabotaj.

În paginile ce urmează, vom prezenta filmul evenimentelor din ziua de 31 august/13 septembrie 1913, când tentativa de a trece Munţii Carpaţi s-a încheiat cu moartea lui Aurel Vlaicu, şi mărturiile specialiştilor care au fost prezenţi în primele momente la locul accidentului.

Zborul peste Carpaţi, pentru a duce românilor din Transilvania salutul fraţilor din ţară era un vis mai vechi al lui Vlaicu. Nerăbdător, el nu a mai aşteptat terminarea noului aparat de zbor „A. Vlaicu nr. III”, cu un motor de 80 CP. Primise invitaţia să participe la serbările Asociaţiei ASTRA (Magazin istoric, nr. 1/2002) organizate la Orăştie şi s-a hotărât să zboare până acolo, cu o escală mai mare la Braşov. De fapt, pentru a ajunge în oraşul de sub Tâmpa, trebuia să mai facă o escală de realimentare, undeva dincolo de Ploieşti. I-a spus italianului Giovanni Magnani, mecanicul său: „Prepară-ţi automobilul şi anunţă pe Silişteanu să vină să luaţi benzină, căci la 2 după amiaza plecaţi înainte, să alegeţi locul de aterizare la vreo 14 km dincolo de Ploieşti, unde am să-mi încarc rezervorul cu benzină. Eu am să plec la 3 după-amiaza, ca să vă las vouă timpul să puteţi ajunge şi să alegeţi locul. După ce mi-or da plecarea, [prof. dr.] Nedelcu [Constantin] şi cu Miron [Măieraş, vărul său] mă vor urmări cu automobilul meu, până unde voi ateriza să iau benzină. Din acest punct, eu voi trece Carpaţii şi voi ateriza la Braşov, iar voi veţi veni împreună”.

Să ne vedem la Braşov!

La ora 14.30, primul automobil a pornit spre Ploieşti. Dincolo de oraş, la km 73, au găsit un loc bun pentru aterizare. Nu după multă vreme, a sosit şi Vlaicu. Se dă jos din aeroplan — nota C. Silişteanu — şi îi obiectez că de ce a aterizat perpendicular pe arătură, căci pământul era moale şi, înfundându-se roţile, riscă să-şi strice trenul de aterizare. La această obiecţiune, Vlaicu îmi răspunde: „N-aveam cum să aterizez de-a lungul arăturii, căci aş fi avut vântul în coastă. Deci, trebuia să aterizez cu vântul în faţă”. Silişteanu, nefiind pilot, nu ştia acest lucru.
Poate şi din cauza emoţiei, cei doi uitaseră să ia şi o pâlnie, aşa că, pentru a umple rezervorul avionului, au fost nevoiţi să facă apel la şoferul unui automobil oprit pe şosea. În automobil era domnul general Hartel, însoţit de un domn locotenent, care veneau de la castelul Peleş. Foarte binevoitori, ne-au dat pâlnia, cu ajutorul căreia, în patru-cinci minute, am umplut rezervorul cu benzină. În acest răstimp, automobilul în care erau Nedelcu cu Miron nu mai venea. Erau ceasurile 4 şi 30 minute. Ca să nu mai pierdem timp, căci aveam de străbătut aproape 100 km până la Braşov şi [Vlaicu] voia să ajungă acolo devreme, n-am mai aşteptat să vină şi celălalt automobil. I-am dat plecarea [avionului], care a rulat 400-500 metri pe arătură, fără să poată părăsi pământul, căci terenul fiind moale din cauza ploilor, roţile se înfundau până la butuci şi aeroplanul nu-şi putea lua viteza necesară, ca să poată decola. Am alergat spre el şi l-am găsit [pe Vlaicu] lucrând la şurubul ce fixa cablul frânei, care, din cauza rezistenţei, a frecării cu pământul, se desprinsese şi înfrâna roata dinapoi.
După ce l-a fixat, i-am spus să ruleze pe partea dreaptă a câmpului, terenul fiind mai rezistent. Am dat direcţia aparatului. Magnani învârteşte elicea, motorul zbârnâie şi noi strigăm: „Ura, să ne vedem la Braşov!”, iar Vlaicu ne răspunde: „La Hotel Continental” şi rulează vreo 200 m; terenul îi opune rezistenţă din nou. În sfârşit, decolează şi aparatul începe să se ridice maiestuos în aer.
Înainte de plecare [Vlaicu] s-a sfătuit cu noi că nu-şi va lua direcţiunea până nu vede automobilul nostru în mers. Noi ne găseam la aproape 500 m de şosea şi până să ajungem, Vlaicu a luat înălţimea de 200-300 m şi a început să vireze, ca noi să ajungem la automobil. Plecând şi noi, Vlaicu îşi ia direcţiunea, având o superioritate de viteză, căci noi întâmpinam obstacolele vehiculelor ce ne încrucişau drumul, şi la un cot al şoselei nu l-am mai vazut. Dupa 14-15 km de mers, vedem în mijlocul şoselei un automobil şi persoane care ne făceau semne disperate cu mâna să oprim. Eram încă în viteză şi un domn, despre care în urmă am aflat că se numeşte Ferechide, prefect de Buzău, sare din automobil, spunându-ne: „Dumneavoastră urmăriţi pe Vlaicu? Nu-l mai urmăriţi, căci a căzut cu aparatul şi e mort”. Aceste vorbe au căzut ca o bombă asupra noastră.

Ţinuse ascuns gândul.

Silişteanu a sărit din automobil şi a fugit pe câmp, iar Magnani, după ce a intrat cu automobilul într-un şant, l-a urmat. Iată cum descrie italianul scena care li s-a înfăţişat dinainte: „Vlaicu zăcea mort pe ruinele aparatului său. Înmărmuriţi de intensitatea nenorocirii, ne uitam năuci şi nu ne venea să credem. Silişteanu se apleacă asupra lui, îl îmbrăţişează, îl strigă pe nume, zadarnic. Vlaicu nu răspundea, el nu mai era printre cei vii. După vreo zece minute ne-am mai dezmeticit; vedem că de faţă era şi primarul satului Băneşti, şi câţiva ţărani, care, întâmplător, se găseau pe câmp. Sosind lumea, am hotărât să se ducă [primarul] la Câmpina, să anunţe autorităţile, apoi să cumpere o candelă şi lumânări. Aşa cum se găseau, după aceea, am examinat toate cablurile, să vedem nu cumva a fost vreunul rupt, dar nici un cablu, nici o sârmă nu era ruptă”.

L-au scos cu greu pe Vlaicu dintre dărâmături. L-au urcat în ambulanţa Societăţii „Steaua Română” şi, cu acordul procurorului, l-au transportat la camera mortuară a spitalului din Câmpina.

Primul raport privind accidentul a fost întocmit de locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, prieten apropiat al lui Vlaicu. În aceeaşi zi de sâmbătă, Negrescu nu avea program de zbor, dar a profitat de vremea frumoasă pentru a decola. Sosit la hangarul de la Cotroceni, a aflat ca Aurel Vlaicu pornise spre Braşov, cu intenţia de a trece munţii.

„Ne văzusem de dimineaţă, dar nu spusese la nimeni gândul său – nota Negrescu în amintirile sale, rămase inedite. Pe acea vreme, aveam toţi obiceiul de a nu bate toba înaintea unui zbor serios, ci întâi să-l executăm şi apoi puteam vorbi de cum a fost el. Obiceiul acesta era necesar pe atunci şi s-a dovedit de folos oricărui aviator serios, pentru că fragilitatea şi nesiguranţa materialului volant făcea să nu izbutească adesea cele mai frumoase proiecte. Cel mai bun lucru era să taci şi să faci, mai ales că marele public urmărea cu multă atenţie mişcările aviatorilor, iar răuvoitori se găsesc întotdeauna. Tăcerea lui Vlaicu o aprobam, căci nici eu nu trâmbiţasem când executasem raidul la Bârlad [26-27 mai 1912]. La ora 6 p.m. am plecat în zbor pentru vreo jumătate de oră. Căldura mare din timpul zilei produsese mari valuri de aer, pe care le-am simţit chiar la înălţimea de 800 m la care am urcat în acea zi, deşi am zburat la o oră când golurile de aer se potoleau de obicei. Pe când zburam, cu zgâlţâituri, mă gândeam ce trebuia să fi încasat Vlaicu, care plecase în zbor cu aproape trei ore înainte”.

Reîntors în oraş, Negrescu se află pe terasa Oţeteleşanu, când i-a auzit pe vânzătorii de ziare anunţând ediţia specială: „Căderea aviatorului Vlaicu”, „Moartea aviatorului Vlaicu lângă Câmpina”. „Am plecat imediat la Cotroceni şi am luat legătura telefonică cu şefii mei, cerând permisiunea să mergem la locul accidentului. La ora 8 seara, împreună cu căpitanul Paraschivescu, comandantul Parcului de aviaţie, şi locotenentul Ştefan Petrescu, elevul meu la zbor, am plecat cu camioneta Şcolii de pilotaj la locul accidentului. După ce trecem de Băicoi şi ne îndreptăm în plină viteză spre Câmpina, înainte de intrarea în satul Băneşti, suntem opriţi de lumina unui felinar purtat de un ostaş jandarm. Oprim maşina şi cel care ne făcuse semn, văzându-ne în uniformă, ne întreabă unde mergem. La răspunsul nostru că suntem în căutarea locului unde a căzut aviatorul Vlaicu, jandarmul ne raportează că locul este acolo unde oprisem, el fiind de pază la resturile avionului. Scoborând din camionetă şi la lumina felinarului suntem conduşi la vreo 20 m de marginea şoselei, spre partea de vest, unde sfărâmăturile avionului lui Vlaicu stăteau neatinse de nimeni. Ne-am dus la Câmpina şi l-am găsit în camera mortuară a spitalului. Stătea pe o masă, cu o rană adâncă la tâmplă… Nici o urmă de groază sau încleştare pe figura sa. Un uşor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar faţa îi era senină, cu o sfântă expresie de linişte, liniştea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea şi credinţa sufletului său luminat de flacăra creaţiei divine”.

Un avion obosit.

În cursul anchetei s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul Negrescu le prezintă astfel: „1) Ori motorul aeroplanului a început să funcţioneze neregulat tocmai atunci când intra în Valea Prahovei, adică în zona cea mai grea, şi atunci a virat înapoi şi a venit planând la limită spre a ajunge la primul teren de aterizare, care era la capătul plantaţiei de pomi din Băneşti. Neavând suficientă înălţime, a ţinut avionul la limita pantei de planare, care la prima rafală de vânt puternică — rafale frecvente în acea zi din cauza căldurii — l-a adus la prăbuşire pe o aripă, semn al pierderii de viteză, tocmai când mai avea puţin să ajungă la terenul de aterizare. 2) Ori lui Vlaicu i-a venit rău, pe sus, din cauza golurilor de aer puternice în acea zi şi atunci, virând, s-a întors, alegând locul de aterizare la marginea plantaţiilor de pomi de la ieşirea satului Băneşti. Ajungând aproape de pământ, nemaifiind stăpân pe el, deci pe avion, s-a prăbuşit de la înălţimea de 50-60 metri, alunecând pe aripă. Această ipoteză este mai verosimilă faţă de declaraţiile martorilor oculari din sat, care au spus că motorul mergea cu întreruperi şi apoi s-a oprit.

Concluziile mele, ca cel care am făcut ancheta oficială a cauzelor accidentului, după ce am examinat modul cum decursese zborul şi am ascultat declaraţiile martorilor oculari ce urmăriseră zborul deasupra Câmpinei şi în apropierea locului accidentului, ţinând seama de impresiile mele de aviator care zburasem în această zi şi constatasem curenţi puternici ascendenţi şi descendenţi, au fost următoarele.

Avionul „A. Vlaicu nr. II”, în care inginerul Aurel Vlaicu a încercat trecerea Carpaţilor în ajunul întrunirii de la Orăştie a Asociaţiei ASTRA, era un avion obosit după o vechime de zbor de doi ani. Chiar dacă ar fi fost nou, înalţimea maximă la care ar fi putut ajunge nu era mai mare de 1000 m, după care avionul plafona. Or, pentru trecerea Carpaţilor era nevoie de 2500 m înălţime. Vlaicu ştia ce înălţime putea atinge avionul său; în discuţiile pe care le avusese cu căpitanul [aviator] Andrei Popovici asupra zborului peste munţi, îi spusese acestuia [lui Vlaicu] că un astfel de zbor, el [Popovici] l-ar executa de-a lungul talvegului râului Prahova, adică cum s-ar zice urmând firul apei. Vlaicu însă a căutat să ia cât mai multă înălţime, totuşi nu s-a putut ridica mai mult de 1000 m. Mai mult ca sigur că înălţimea munţilor l-a impresionat pe Vlaicu, când i-a văzut după ce trecuse de Câmpina şi se apropia de strâmtoarea de la Comarnic-Posada, ştiindu-se atât de jos şi zburând într-o atmosferă foarte agitată din cauza curenţilor ascendenţi-descendenţi ce domneau în acea zi călduroasă.

În această situaţie, el şi-a dat seama de puţinele şanse ce avea ca să reuşească acest zbor peste munţi. În aceste condiţiuni, a luat hotărârea să renunţe la acest zbor, la această tentativă, hotărâre urmată imediat de virajul de 180 pentru întoarcerea înapoi spre câmpie, începând scoborârea prin întreruperea motorului pentru a putea ateriza pe unul din terenurile bune de aterizare de la sud de satul Băneşti, de unde începe câmpia spre Băicoi-Ploieşti. Aterizarea se impunea pentru că Vlaicu voia să iasă înaintea automobilului care venea pe şoseaua Ploieşti-Câmpina cu ajutoarele lui Silişteanu-Magnani şi mecanicul Miron, cu care probabil voia să se consulte. La ieşirea din satul Băneşti, spre câmpie, pe o distanţă de circa 2 kilometri la vest de şosea se află un rând de livezi în lungul cărora Vlaicu a scoborât mereu ca după ultima livadă, unde mai avea o înalţime de 100 m, să poată să aleagă locul de aterizare. În acest moment, a fost văzut cum încercând să facă un viraj, avionul a alunecat pe o aripă şi s-a prabuşit în ultima livadă, la 50 m de şosea şi de marginea ultimei livezi de unde începeau locuri bune de aterizare. O rafală de vânt l-a surprins desigur în acest moment de planare în viteză mică pentru aterizare şi l-a aruncat la pământ, zdrobindu-l, fără ca avionul să răspundă la manevra de apărare făcută de pilot. Accident stupid, care s-a repetat peste vreo 25 de ani, când s-a prăbuşit la pământ un excelent pilot, căpitanul Olteanu, pe aerodromul de la Băneasa.

O figură destinsă.

Pe baza datelor medicale, s-a spus că moartea lui Vlaicu s-a datorat unui infarct miocardic. Aurel Vlaicu era, într-adevăr, bolnav de inimă. Într-un raport înaintat ministrului de Război, locotenent-colonelul Adrian Miclescu, directorul Arsenalului Armatei, arăta, printre altele, că „domnul inginer Vlaicu se află suferind de cord şi în unele zile munceşte puţin sau vine la serviciu mai târziu, întrucât se vede clar că nu se simte bine cu sănătatea. Am fost înştiinţat că, încă de când studia la München, avea probleme cu sănătatea”.
Din nefericire, actele medicale întocmite de medicul legist de la Câmpina cu ocazia accidentului mortal al marelui inventator nu s-au mai păstrat. Cu toate acestea, cu câţiva ani în urmă, am pus la dispoziţia unui mare specialist, colonelul dr. T. Lăzărescu, fotografiile cu accidentul, atâtea câte s-au păstrat. Studiind şi masca mortuară aflată în patrimoniul Muzeului Aviaţiei, regretatul specialist a constatat, pe baza experienţei pe care o avea, că „acolo, în aer, în ziua fatidică de 13 septembrie 1913, s-a întâmplat ceva grav, pe care numai îl bănuim. Mai mult ca sigur că inginerului Aurel Vlaicu i-a venit rău, pierzându-şi cunoştinţa sau chiar a suferit un stop cardiac şi a murit subit. O dovadă în acest sens ar reprezenta-o însuşi chipul său, care este destins… Mai apare un element care ne pune pe gânduri: inginerul Vlaicu a murit ca urmare a loviturii primite la baza nasului şi a tâmplei stângi. Orice om care zboară, în momentul în care se petrece ceva cu avionul, tinde să-şi apere capul, faţa şi i se întipăreşte pe figură frica morţii… la Vlaicu, figura a rămas destinsă, cu un uşor zâmbet…”.

Într-o scrisoare trimisă la începutul lunii februarie 1912 lui Octavian Goga, Aurel Vlaicu scria: „Frate Tavi. Să mă crezi că aş sta mai bine în locul tău, decât să stau aici şi să fiu mereu necăjit. Eu, după cum ai văzut, în Budapesta eram cam bolnav şi nu ştiam ce-mi lipseşte; acum am fost la doctor şi el zice că am o boală de piept [cord] şi că este periculoasă la efort. M-a oprit să mai beau ceva şi mi-a dat să mănânc numai veghetar, fără grăsimi. Acu’ s-a isprăvit cu cognacul. Nu ştiu cum o să mai zbor la vară. Totuşi a zis că-mi va da ceva pentru ca să nu mai fiu nervos”.

Ipoteza unui sabotaj care să fi provocat prăbuşirea lui Vlaicu este exclusă. Primii care au examinat resturile aeroplanului căzut au fost cei doi prieteni ai săi, inginerul Silişteanu şi mecanicul de avion Magnani. Ei au consemnat în scris faptul că toate părţile componente ale aeroplanului erau în regulă. Ipoteza sabotajului era exclusă şi de Gheorghe Negrescu.

Ce s-a întâmplat exact în acele clipe tragice cu Aurel Vlaicu? Poate că nu vom şti niciodată cu certitudine. Vom rămâne însă cu cuvintele lui Nicolae Iorga: „Se uită bărbaţi politici, se uită scriitori de renume, pe el însă, nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: şi noi am avut pe Vlaicu”. Referinţe: Album Vlaicu 1920, articolul VLAICU de Onisifor Ghibu, Sibiu 21 ianuarie 1914
100 de oameni de ştiinţă şi inventatori români – Edmond Nicolau, I. M. Ştefan, Editura Ion Creangă, 1987
Maria Razba – Personalităţi hunedorene – Dicţionar, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşianu”, Deva – Hunedoara, 2000
Enigme ale istoriei – Cum a murit Vlaicu, de dr. Valeriu Avram

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s