opereta parcul central pensiune pestera piata prundului pietrele lui solomon poarta schei primaria reduta rezervatie sala reduta BARTOLOMEU BASTIONUL CURELARILOR CONFERINTE OPERA Primarie

Codrii Vlasiei, inconstienta istoriei si nametii ucigasi de azi

Ar fi mers un titlu mai șocant la editorialul acesta. „Crimă cu toporul”. Crimă, pentru că despre asta e vorba. Oamenii care mor înghețați printre troiene nu sunt rezultatul unei întâmplări dincolo de puterile noastre, nu sunt dovada fragilității omenești în fața urgiilor naturii. Natura este de fapt protectoare și am fi făcut bine să-i dăm dreptul să existe și să-și îndeplinească rolul. Știți ce e Bărăganul de astăzi? Un mare gol, cu pământul secătuit de substanțe nutritive, pe care crivățul își face de cap. O stepă urâtă cu ierni geroase și veri fierbinți, incapabil de fapt să hrănească, așa cum ne aruncau cu praf în ochi, nu demult în istorie, promotorii reformelor agrare. Ei își serveau alte interese, în timp ce oamenii de rând rămâneau nepăsători sau inconștienți la ce îi așteaptă. Mii de ani, atâta timp cât Codrii Vlăsiei au acoperit sudul țării, lucrurile au stat altfel.

O prietenă din Olanda mi-a povestit o întâmplare care cred că i se pare „uluitoare” marii majorități a românilor: obișnuia să meargă la o terasă. Proprietarul acesteia a tăiat două crengi ale unui copac care, deși avea rădăcinile într-o curte vecină, făcea umbră pe terasa lui. Or… în Olanda soarele e la mare căutare mai ales pe terasele unde se bea bere, iar omul voia mai mulți clienți. A fost dat în judecată pentru cele două crengi. Și trimis la pușcarie doi ani.
În Austria, în Norvegia și într-o mulțime de țări civilizate și obișnuite cu frigul și zăpada, dacă tai un copac faci închisoare. Nu. Nu plătești amenzi. Ar fi prea puțin. Gestul tău este aparent nevinovat, nu „ataci” decât un copac fără glas și fără… conștiință: ce crimă ar putea fi asta? Din păcate, lipsa de respect în fața naturii e tot o lipsă de respect în fața vieții umane. (Ca să nu mai vorbim de faptul că poate „conștiința” unei plante e cumva net superioară celei umane). Mai departe, în viitor, gestul acesta, tăierea unui copac, adică, va avea un impact aproape nebănuit: în câteva sute de ani, nu unul, ci mulți omenii pot muri din chiar cauza ta. Continuăm să fim iresponsabili.

Ce au „descoperit” nordicii legat de păduri? Ce știu ei și nu știm noi sau ce continuăm să ignoram, fie din lăcomie, fie spălați pe creier de declarațiile pompoase ale autorităților, fie pentru că am ajuns pur și simplu indiferenți la tot ce ne înconjoară? Silvicultura ne oferă un răspuns foarte clar și răspicat. Dar mai întâi să facem puțină istorie.

Din preistorie până în secolul al șaisprezecelea, suprafața României a fost acoperită de păduri în proporție de aproape optzeci la sută. Vă sună cunoscută sintagma „codrul, frate cu românul”? Nu a apărut degeaba. Datorită pădurilor, invaziile marilor puteri armate au fost mii de ani blocate: Suleiman Magnificul, în 1526, a ocupat Buda și a învins armata ungară la ea acasă, însă pe teritoriul țării noastre nu a îndrăznit să intre. Munții abrupți și codrii greu de străbătut îi dădeau șanse minime de reușită. Turcilor le-am stat ca un ghimpe în coastă, la fel ca pe vremea altui mare imperiu, cel roman, când „cotropirea” Daciei nu a reușit, iar istoria a înregistrat o „stăpânire romană” de vreo două sute de ani, timp în care armatele imperiului au fost întreținute cu costuri mult prea mari. La un moment dat după cum știm toată „investiția” n-a mai meritat. Printre alte jafuri, au despădurit ei ce au despădurit, dar n-au putut-o face decât moderat, din pricina mijloacelor rudimentare ale antichității. După cum știm, în cele din urmă s-au retras. De pe vremea lor datează prima îngustare (moderată) a Codrilor Vlăsiei.
Turcii au fost însă mai presuasivi și mai insistenți. Ei au apelat la strategii psihologice și economice, la politică, la cumpărarea sau șantajarea boierilor, s-au folosit de lăcomia capetelor sus-puse… au început să „atace” țara la nivel mai subtil. Au cerut, pur și simplu, biruri în cherestea, punând românii înșiși să taie din calea armatelor otomane pădurile atât de greu de străbătut, apoi să le trimită pe Dunăre. De la Brăila, au pornit sute de ani șlepuri pline de cherestea, o materie primă fabuloasă care a ajutat la construirea Imperiului Otoman. Până în secolul al nouăsprezecelea, exportul lemnului din pădurile noastre nu s-a oprit nici o clipă. Dar pacea de la Adrianpole (1829) tot ne-a găsit cu șaizeci la sută din suprafața vechilor Codri ai Vlăsiei încă în picioare.
Principatele Române n-au fost însă mai istețe: despădurirea a continuat și mai vehement, pentru că exportul grâului ar fi adus un profit mult mai mare. Defrișările s-au intesificat. Secularizarea averilor mănăstriești, reformele agrare, perioada interbelică, războaiele mondiale, comunismul, corupția, consumerismul, lipsa legislației sau lipsa repsectării ei n-au fost decât contexte care au încurajat jaful, lăcomia și distrugerea. Astăzi, Codrii Vlăsiei sunt aproape inexistenți. Silvicultorii români recunosc că doar cinci, șase la sută din suprafața împădurită din trecut a mai rămas în picioare. Și cu greu fac eforturi pentru a lansa, măcar, o reîmpădurire parțială a zonei și pentru a retrezi interesul atât al cetățenilor, cât și al autorităților în fața pădurilor. Pe vremea dacilor, Codrii Vlăsiei acopereau aproape tot sudul României, de la Lunca Dunarii, pana la Dealurile Targoviștei, și de sus, de la Băicoi-Păulești, până jos, întinzându-se inclusiv pe teritoriul Bucureștiului și al Ilfovului. Calea Victoriei de astăzi, din centrul capitalei, nu este altceva decât un vechi drum ce începea, acum sute de ani, din centrul Bucureștilor și străbătea Codrii Vlăsiei până la Palatul Mogoșoaia. Astăzi, câteva petice de pădure din jurul Bucureștiului (Snagov, Cernica, Romanești, Comana) abia mai aduc aminte de fala pădurilor de odinioară.

Zonele împădurite au reprezentat însă mai mult decât un ținut strategic pentru țara noastră. Pădurea în sine este un ecosistem fabulos, grație căruia oamenii puteau beneficia de un aer mai curat, de soluri mai pline de nutrienți, de protecție în fața vânturilor și vijeliilor, a inundațiilor, a precipitațiilor. Chiar și dacă ne gândim strict din perspectiva iernii atât de dificile din acest februarie 2012, nu putem să nu remarcăm ce beneficiu fabulos ar fi reprezintat o pădure menținută în picioare în proporție semnificativă… Iarna, în pădure, chiar dacă afară sunt minus 30 de grade, chiar dacă zăpada cade abundent zile întregi, crengile și trunchiurile copacilor protejează solul și fac temperatura mai blândă, oprind vânturile. După doar zece metri de la liziera pădurii, un călător rătăcit care pătrunde în sânul acesteia este ferit de vijelie și chiar și de îngheț. Localitățile protejate din mai multe părți de păduri nu mai sunt iarna îngropate în troiene, primăvara nu riscă alunecări de teren și inundații, vara au parte de un aer mai răcoros, iar toamna au parte de recolte mai bogate din simplul motiv că solul e mai hrănitor, datorită biodiversității mediului natural înconjurător. Câmpia Bărăganului a fost una dintre cele mai fertile zone imediat după despăduririle secolului al nouăsprezecelea, asigurând timp de aproape șaizeci de ani producții record de grâu (și îmbogățind o serie de parveniți ai vremii) tocmai pentru că mii de ani ecosistemul pădurii îmbogățise solul până în profunzime. Ciclul natural al vieții, habitatul format pentru diverse specii de plante și animale a creat secole întregi un strat hrănitor pentru plante… care a fost exploatat și distrus, practic, fără nici o lipsa de respect, în doar câteva zeci de ani de o civilizație din ce în ce mai inconștientă și mai lacomă.

Să rezumăm? Pădurea ajută la reglarea căderilor de precipitații și la stabilitatea solului, prevenind alunecările de teren, ferind localități întregi de inundații sau de acumulări excesive de zăpadă (Vă sună cunoscut? Ce se întâmplă în România ultimelor decenii?). Plantele şi solurile din păduri conduc ciclul global al carbonului prin fotosinteză, reţinând dioxidul de carbon și eliberând oxigen, ușurând arșița verilor. Habitatul pe care îl formează pentru diverse specii de plante și animale încurajează biodiversitatea, sănătatea solului. Practic, viața.
Nu are rost să mai dăm azi vina pe istorie, dar dacă nici măcar la aceste ultime semnale de alarmă ale naturii nu reacționăm, e grav. Acesta este rezultatul a ceea ce a făcut neamul nostru din inconștiență și din pricina abuzurilor unora.
Dacă nu ne urnim să protejăm pădurile, să limităm tăierile, să replantăm, să facem o educație pentru a readuce în conștiința publică înțelegerea față de inestimabila valoare pe care o are până și un simplu copac, avem o reală problemă. Și vina pentru victimele troienelor de azi nu aparține doar autorităților care nu au plătiti un buldozer să deszăpezească un drum. Ci unor generații întregi de indivizi pasivi sau inconștienți. Sunt resposabili cu toții: fiecare negustor îmbogățit din istorie, dar și fiecare hoț care a fugit cu o căruță de lemne din pădure, fiecare demnitar care a permis defrișarea unui teren pentru a face loc unui mall și, la urma urmei, fiecare individ care a aruncat în viața sa tone deșeuri de hârtie fără să se gândească mai departe de ușa casei lui.

Eu însămi mă simt părtașă la vinovația generală și, chiar dacă m-am trezit din somn de ceva timp, tot cred că am un drum lung de făcut spre puțin mai bine, în fiecare gest zilnic. Și în primul rând sper ca, după acest editorial, ecologia să nu vi se mai pară doar „o modă” ca oricare alta. Ea a devenit o responsabilitate personală.

Alina Miron

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s