Teatrul „Sică Alexandrescu”
Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov se află în Piaţa Teatrului nr.1 şi a fost inaugurat în 1946. La început se numea Teatrul de Stat şi a funcţionat în clădirea actuală din 1959. În 1968, regizorul Sică Alexandrescu, director al teatrului, reuşeşte să obţină ca teatrul să se numească Teatrul Dramatic. Din 1994, în amintirea celebrului regizor şi director al instituţiei, teatrul preia numele acestuia şi se numeşte Sică Alexandrescu.
Sala mare a Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov are o capacitate de 750 de locuri, iar sala mică o capacitate de 60 de locuri, insuficiente pentru numărul mare al iubitorilor de teatru. Repertoriul teatrului cuprinde peste 360 de premiere prezentate publicului în cei peste 60 de ani de existenţă. Pe scena teatrului s-au jucat piese, de la tragediile şi comediile antice greceşti până la spectacolele de avangardă, toate tipurile de creaţie dramatică românească şi universală. Astfel aici s-au pus în scenă piesele lui Shakespeare, Lope de Vega, Molière, Arthur Miller sau Jean Anouilh dar şi piesele lui Alecsandri, Caragiale, George Ciprian, Marin Sorescu, Aurel Baranga sau D.R.Popescu, pentru a numi numai câţiva dintre celebrii autori ai pieselor de teatru jucate aici.
Cu un colectiv de actori extraordinari, dintre care-l amintim numai pe Mircea Andreescu, laureat al Galei UNITER 2010, teatrul a adus multă bucurie în inimile spectatorilor braşoveni şi a contribuit substanţial la dezvoltarea culturală a Braşovului. Astăzi numele său este sinonim cu cel al Artei pentru toţi cei care au intrat măcar o dată în Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov 
Se născuse la 15 august 1896, în Bucureşti. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970). Fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.
Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină „D’ale carnavalului”. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.
Pusese în scenă, în 1928, „Panţarola” de Tudor Muşatescu, avea să monteze „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa „Birlic”, pusă în scenă în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. „Birlic” a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului. Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.
Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu „O scrisoare pierdută”, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niki Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alecandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.
După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră „O seară la Union”, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Aristizza Romanescu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia „O scrisoare pierdută” (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi „O noapte furtunoasă”, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. Partener îi era Alexandru Giugaru.
În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă „D’ale carnavalului”: Marcel Anghelescu (Iordache), Niki Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, „O noapte furtunoasă”, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, „Momente”, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.
După succesul uriaş reportat cu „Revizorul” de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează „Bădăranii” de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu „Revizorul”, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova. „Bădăranii” este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Tanţi Cocea, Cella Dima, Eugenia Popovici, Silvia Dumitrescu-Timică, Niky Atanasiu, spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960).
Pe lângă spectacolele Caragiale, „Revizorul” şi „Bădăranii” sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. „Revizorul”, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.
Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: „Doctor fără voie” (1955) şi „Bolnavul închipuit” (1962) de Molière, „Bălcescu” de Camil Petrescu (1949) „Fata fără zestre” de Ostrovski (1954), „Regele Lear” de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.
